Pana la serbarea promisa mai aveam ceva timp la dispozitie asa ca am colindat prin imprejurimi.Satul Tapova nu e prea mare, asa ca l-am lasat repede in urma, dornici sa vedem biserica celebra, unde a doua zi avea sa aiba loc chiar si o slujba de pomenire a lui Stefan cel Mare.
Biserica rupestra,se mentinea destul de bine ,desi ma gandeam ca doua-trei vibratii de la clopote o vor da jos.Legende locale atribuiau bisericii puteri speciale inca de pe vremea lui Stefan ,unde acesta era curatat energetic dupa grelele lupte.Cert e ca acolo se refacea.Asa ca am intrat.
Locul era pustiu,un fel de grote sapate in pamant,intr-un deal de fapt.Era cald,era praf, dormisem pe scanduri si nu aveam semnal la telefon ...Am ajuns in centrul salii circulare inalte cam de 5-6m si brusc am ametit,totul se invartea foarte repede.M-am tinut de pereti si am iesit.Cam in 10 minute,mi-am revenit complet,destul cat sa mai incerc o data dar mai cu atentie si nu pana in centru.Toti din grup intrau, se duceau in mijloc si imediat ieseau;n-am indraznit sa-i intreb ce simtisera.Cei care au fost la Sarmisegetusa stiu despre ce este vorba.Un vortex energetic al carui rol nu il puteam intelege.Cel putin nu atunci.Si am convingerea,pentru ca am incercat de cateva ori si a doua zi,ca daca stateam 5 minute in centru,lesinam.Mai erau locuri interesante,se spunea, dar trebuia sa mancam si sa ne pregatim de serbare.Erau cu totii foarte stricti cu masa de pranz,ai fi zis ca asta era scopul principal, doar eram ca la statiune.
Am ajuns la un fel de camin cultural, la timp,fara sa cautam prea mult, caci toti satenii se indreptau catre locul evenimentului ,gatiti si foarte seriosi.Surpriza era totala,te asteptai sa faca orice!
Intr-un nor de praf, ajunge chiar langa noi o basculanta.Imensa.Opreste in fata caminului si coboara,atentie!,din bena, copii,barbati si femei,tineri si batrani imbracati in costume populare romanesti.Adica moldovenesti.Cam 20 de persoane fericite si vioaie..Erau vedetele caci toate privirile erau atarnate de ei.Mie cel putin,mi se parea ca nu inteleg nimic.Faza in sine era ireala si pentru prima data am regretat ca in graba nu luasem aparatul foto.
Sala veche,ea insasi un monument,era ornata inclusiv cu steagul tricolor ca semn de prietenie si apartenenta.Eram atat de curios si contrariat de multitudinea si viteza sentimentelor care ma invadasera incat,eu si Cerasela ,colega de ras haotic,ne-am asezat in fata pe prima banca.S-a dovedit foarte repede ca nu fusesem inspirat, asezat atat de aproape de ei ,dar voiam sa le vad ochii ,sa vad daca au lumina in ei.Nu mai trebuie sa spun ca pe banci stateam noi,iar ei pe locurile ramase libere mai in spate si pe jos.Noi eram cineva ,in ecuatia asta,si pana si lucrul acesta iti dadea un sentiment ciudat,caci sinceritatea si inocenta lor, nu cred ca mai exista la noi.
Foarte seriosi,au inceput sa cante cantece vechi cu si despre Stefan cel Mare.Grupul era de diferite varste unii avand poate chiar 70-80 de ani.Toti,imbracati in costume populare.Curati.Demni.Stateau drepti ca brazii.
In lipsa aceea de ...urme de civilizatie,in praful acela,in saracia aceea dureroasa,ei erau atat de frumosi si mandri de originea lor si de faptul ca au rezistat peste ani,indiferent ce s-a abatut asupra lor.Erau puri si straluceau,coloane de lumina intre cer si pamant,si nici macar nu erau constienti de asta!Si ,privindu-i rand pe rand,pe fiecare,citindu-le pe chip suferintele,intr-o stare de empatie cu ei ,pe care nici astazi nu mi-o explic,admirandu-le curatenia sufletesca ,onoarea,integritatea,iubirea de neam,aceeasi,de atatea sute de ani,pur si simplu mi-au tasnit lacrimile,greu de oprit...
Am iesit pe hol ca sa pot plange in liniste.Romanii erau electrizati si inlacrimati.Vibra aerul de frumusetea care izvora din sufletul lor.Mi-am dat seama cat de binecuvantati am fost noi,cei care nu am trecut prin tot ce au trecut ei.Doar credinta,traditiile si legendele lor i-au sustinut si le-au dat putere.Parea ca nimic nu conteaza pentru ei din tot ce a fost daca acum pot canta cantece stravechi pentru romanii lor.Erau frumosi.Erau desavarsiti.Cand au terminat,ropote de aplauze le-au aprins sclipiri de fericire in ochi.Sala a fost cucerita de o mana de oameni,care,cuminti si ordonati, cum au venit tot asa au si plecat.Au muncit atat doar pentru cateva minute de apreciere din partea noastra.Iar eu am simtit in inima mea toata istoria lor din ultimii 500 de ani,ca o celula din corpul unuia din ei,oricare,si ca am supravietuit 500 de ani doar ca sa pot spune aceasta poveste.(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu