Uneori,anumite experiente spirituale se vor scoase la lumina si povestite desi rational,am hotarat ca nu e cazul ,ca ce am trait si simtit atunci reprezinta doar un pas,insemnat numai pentru mine.
Asa a fost cu DRUMUL la Tapova la 500 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare.Tapova este in Republica Moldova intr-un loc dintr-o alta lume si cu siguranta din alt timp.
Acesta este un fragment din cartea '' Am fost la Tapova",si cred ca pur si simplu s-a cerut scrisa pentru ca acolo sus, undeva ea exista,eu doar trebuia s-o manifest si recunosc ca pana acum nu am dat curs dorintei Sinelui meu cel mai Inalt ,de a se exprima.Nu stiu, poate cineva acum citind se poate conecta la vibratia aceea speciala si poate chiar are nevoie de ea.
Trei zile,cam 7-9 autocare cu romani au trait in acel sat micut si tulburator de sarac ,de la capatul lumii ,comemorandu-l pe Stefan si Ostenii sai.De fapt am dus o vibratie si am luat amintirile noastre inca de la inceputuri.Si nu e nici o exagerare.
Am ajuns tarziu pe drumuri pline de gropi,drumuri de carute,cu mult praf si vegetatie arsa de prea mult soare.Oameni si plante asteptau de trei luni sa ploua si erau incredintati ca ,acum,daca au venit romanii,un fel de zei in ochii lor,sigur va ploua.
Autocarul a ajuns in centrul satului si acolo ne astepta prima surpriza,prima dintr-un lung sir de evenimente si senzatii naucitoare.Satenii,cu mic cu mare,imbracati curat cu o floare in mana,flori de tara curate si simple ca sufletele lor.
Am crezut ca nu era adevarat;era ceva atat de candid si simplu in acel gest incat mi-au dat lacrimile.
Nu s-au clintit,nu s-au agitat;au stat rabdatori tinand fiecare floarea in sus ca pe un stegulet de pace si de iubire asteptand sa coboram ,la fel de curiosi ca si noi.
Si chiar simteai ca ne asteptau de sute de ani !
Conditiile rudimentare de trai, casele de ,lut,cel mai des fara gard,paturile din scanduri de lemn ,ne-au aruncat brusc parca intr-un univers paralel.Dar aerul era proaspat,curat si aproape imediat ne-a dat o stare de bucurie ,lipsa de griji si voiosie pe care,eu cel putin n-o mai avusesem de ani buni.
Traiam irealul la el acasa;totul saracacios la o limita greu de explicat in cuvinte;noi, razand din orice dintr-o data copii fericiti si ei,sfiosi,curiosi,uitandu-se cu evlavie la noi si nemaistiind ce sa faca pentru a ne simti bine.
A doua zi,de dimineata cu dureri prin toate oasele,stiute si nestiute,dar cu aceeasi veselie .Gazda era foarte fericita.Gasise la o vecina un dovleac,singurul din tot satul si il obtinuse pentru noi.Poti sa crezi asa ceva?Un singur dovleac si pe acela ni-l dadea noua! Au oamenii aceia,atat de simpli si de saraci o puritate de-ti topea inima.
Intrasem in a doua zi magica, cu amintiri rascolite de demult,dinainte de timpurile lui Stefan cel Mare,din vremea marelui Zamolxis.Se vorbea despre El lejer desi noi venisem pentru evenimente legate de Stefan.Era halucinant.Oricum grupul de organizare era calm ceea ce insemna ca asa trebuie sa decurga totul.Aceasta zi a avut doua eveimente majore,remarcabile.Unul afost spectacolul dat in onoarea noastra,mai stiti,eram un fel de zei,si al doilea,sus pe coama Leului,la miez de noapte printre faclii si sunet de bucium comemorarea Stramosilor Primordiali si a lui Sefan cu Ostenii sai.
Acum ,dupa atata vreme STIU ca am fost exact la momentul si locul potrivit,oamenii potriviti,constienti sau nu,la o initiere care nu putea fi organizata de nici o minte omeneasca.Nepasarea,incremenirea noastra interioara de care nici macar nu ne dadeam seama s-a topit sub focul Iubirii.Locurile si oamenii ne asteptau si ne iubeau deopotriva,stramosii ne asteptau ca sa ne poata activa zestrea noastra primordiala IUBIREA.(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu